Un maiestuos elogiu adus cărților
Descriere: „O poveste tulburătoare şi poetică, Fahrenheit 451 este o parabolă a unei societăţi în care valorile pe care le cunoaştem au fost răsturnate, în care statul interzice cititul şi legiferează arderea cărţilor. Cetăţenii acestei lumi distopice trăiesc într-o indiferenţă indusă de droguri şi de mass-media.
Unul dintre ei este Guy Montag. El are o sarcină simplă: trebuie să dea foc tuturor cărţilor şi caselor în care acestea sunt ascunse. Îi place meseria pe care-o practică de zece ani, simte că-şi face pe deplin datoria şi nu are niciodată îndoieli… până în momentul în care o adolescentă îi povesteşte despre un trecut în care oamenilor nu le era teamă.”
Frumusețea unui roman distopic este că pornești la drum și nu știi peste ce lume vei da. Știi doar că poate fi vorba de o lume fără limite, o lume în care ideile capătă forme dintre cele mai neașteptate. O distopie este cea mai bună modalitate de a călători într-un univers întunecat, brutal și, totodată, frumos în sălbăticiunea și pustietatea sa.
Pentru orice iubitor de cărți, încă din primele rânduri, această carte reprezintă o provocare. Romanul începe cu fraza „Era o plăcere să dai foc”, ca, mai apoi, în următoarele rânduri să descoperi că „misiunea” focului era aceea de a arde cărți. Ba mai mult, protagonistul romanului, Guy Montag, găsește că este încântător să vezi „cum se mistuie, cum se înnegresc și cum se transformă lucrurile”.
Se pare că una dintre caracteristicile aceste lumi distopice este interzicerea cititului. Aflăm asta, și nu numai, în urma dialogului dintre Montag și o tânără bizară de 17 ani, Clarisse, care se recomandă ca fiind „nebună”. Clarisse, cu remarcile ei ciudate, dar interesante, îl provoacă pe Montag să privească înlăuntrul său, provocare ce nu pare să fi venit niciodată din partea soției acestuia, Mildred:
„Simți că surâsul îi lunecă de pe buze, se mistuie și se chircește ca o fantastică lumânare de ceară care a ars prea mult și apoi s-a stins deodată, lăsându-l în întuneric. Nu, nu era fericit! Nu era fericit! Vorbind cu sine însuși, recunoscu deschis că acesta era adevărul. Își purta fericirea ca pe-o mască, iar fata aceea fugise cu masca prin curtea casei ei și nu era chip să se ducă să i-o ceară înapoi.”
Este interesant de observat cum cele două personaje feminine ce apar în debutul romanului sunt puse în antiteză, bineînțeles din perspectiva lui Montag: Astfel că, „nevastă-sa era desigur întinsă pe pat, rece și dezvelită, ca un cadavru așezat pe o lespede de mormânt, cu ochii legați de tavan prin nevăzute fire de oțel”, în timp ce Clarisse „părea un strop cristalin de lapte, pătruns de o lumină difuză și egală. Nu semăna defel cu lumina isterică a electricității, dar cu ce anume? Cu lumina ciudat de plăcută, blândă și măgulitoare a unei lumânări.”
Nu după mult timp, cuvintele lui Clarisse se înfiripă încet încet în sufletul lui Montag, întrucât acesta începe să pună la îndoială ce presupune, de fapt, munca de pompier: „Oare pompierii nu erau meniți mai degrabă să preîntâmpine focul, decât să-l aprindă și să-l ațâțe?”
Bineînțeles, colegii lui de breaslă îi sunt alături și îi amintesc acestuia regulile, prilej cu care află și cititorul câte ceva despre ce implică meseria de pompier în această lume stranie: „Compania a fost înființată în 1790 cu scopul de a arde cărțile cu influență engleză în Colonii. Primul pompier: Benjamin Franklin.”
Bineînțeles, colegii lui de breaslă îi sunt alături și îi amintesc acestuia regulile, prilej cu care află și cititorul câte ceva despre ce implică meseria de pompier în această lume stranie: „Compania a fost înființată în 1790 cu scopul de a arde cărțile cu influență engleză în Colonii. Primul pompier: Benjamin Franklin.”
Replica lui Beatty (un alt distrugător de cărți cum l-am numit eu), dată femeii care fusese prinsă cu cărți, reprezintă parcă regula generală după care se ghidează pompierii cu privire la cărți, o regulă pe care Montag, încetul cu încetul, dă semne că nu o mai agreează:
„Cunoști legea, îi zise Beatty. Unde ți-e judecata sănătoasă? Cărțile astea se bat cap în cap, fiecare spune altceva. Ai stat ani de zile închisă aici, într-un adevărat turn Babel. Ieși odată din el! Oamenii zugrăviți în cărțile astea n-au trait niciodată aievea.”
Pare că mai descoperim un aspect împotriva căruia se răzvrătește societatea distopică a lui Bradbury: arta. A scrie este o artă. În spatele fiecărei lucrări se află un artist care știe cum să aleagă cuvintele potrivite și să le dea sens. Mai apoi, dacă sensul este descoperit chiar și numai de un singur om, ei bine, acel om este, într-o oarecare măsură, un intelectual. Iar societatea din această carte nu-și dorește prea mulți intelectuali, nu-i așa?
Carte scrisă în anul 1953, oameni buni! 1953 și, odată cu paragraful de la pagina 71, Bradbury a conturat cu o acuratețe desăvârșită cum avea să arate societatea în anii ce urmează, inclusiv în prezentul nostru. Citiți-l și spuneți și voi dacă nu reprezintă societatea în care trăim:
„Avem nevoie de liniște, Montag. Dă-le oamenilor concursuri la care câștigă cei care-și aduc aminte de cuvintele celor mai populare cântece sau de numele capitalelor diferitelor state sau de recolta de porumb obținută în Iowa acum un an. Umple-le mintea cu date neinflamabile, împănează-le-o cu «fapte» până ajung să se simtă ghiftuiți, dar grozav de «informați»; atunci au să-și închipuie că gândesc, au să aibă iluzia mișcării, fără să se miște. Și-au să fie fericiți, deoarece «faptele» de acest gen rămân neschimbate. Nu trebuie să le dai vreo materie nesigură, ca filozofia sau sociologia, cu care să încerce să-și explice lucrurile. […] Trăiască seratele și cluburile, acrobații și magicienii, petrecăreții, limuzinele cu reacție, elicopterele-motociclete, pornografia și stupefiantele, tot ce poate stimula reflexele automate.”
Îmi place că Bradbury nu a tergiversat decizia pe care Montag a luat-o, și anume aceea de a se răzvrăti contra acestui regim de spălare a creierului, de influențare a opiniei publice care încuraja oamenii să dea crezare la toate balivernele spuse la TV și să-i pârască pe cei care îndrăznesc să gândească pentru ei înșiși. În seara când Montag a luat hotărârea, pe care o așteptam cu toții ca niște animale înfometate și însetate după justiție, aproape că simți pregătirea războiului ca pe ceva palpabil:
„În seara aceea, privind bolta cerului, puteai simți cum se pregătește războiul. Norii se mișcau fără încetare, stelele – poate un million de stele – pluteau printre nori, ca niște coifuri inamice, și întreaga boltă părea gata să se năruie peste oraș, prefăcându-l într-o pulbere albă. Iar luna părea cât pe-aci să ia foc, de roșie ce era.”
Sper că nu exagerez când spun că, momentul în care Montag a dat foc propriei case, poate reprezenta un fel de purificare. A ce? A pompierului Montag. Din acel moment, Guy, pentru mine, nu mai reprezenta omul spălat pe creier de un sistem corupt, ci omul resuscitat, în urma căruia a mai rămas doar cenușa a ceea ce a fost cândva. Odată cu prăbușirea casei, s-au prăbușit și ultimele crâmpeie care ar mai fi putut ridica semne de îndoială că răzvrătirea lăuntrică ce o simțea Montag putea fi nefondată:
„Casa se prăbuși într-un morman de tăciuni roșii și cenușă neagră, culcându-se parcă într-un pat adânc, deasupra căruia se ridica un panaș de fum ce se legăna pe cer. Era ora trei și jumătate dimineața. Oamenii se retrăseseră înapoi la casele lor. Uriașele corturi ale circului se prefăcuseră într-un maldăr de moloz și tăciuni. Spectacolul se terminase.”
Paragraful în care Granger demonstrează că fiecare om din gașca „intelectualilor” îi reprezintă pe Platon, Marc Aureliu, Einstein, Charles Darwin și mulți alții, este ca un moment victorios. Cu toate opresiunile lumii aceleia distopice, încă mai există oameni intelectuali care, în pofida distrugerii unor mari opere, vor reuși să ducă toate acele cunoștințe mai departe. Și și numai reușita de a cunoaște tot ce acei mari creatori au lăsat în urmă, este ca o bătălie câștigată împotriva „televizioniștilor”:
„Aș vrea să faci cunoștință cu Jonathan Swift, autorul «Călătoriilor lui Guliver», o satiră politică nemaipomenită. Omul ăsta de-aici e Charles Darwin, ăstalalt e Schopenhauer, celălalt e Einstein, iar cel de lângă mine e domnul Albert Schweitzer, un filozof foarte simpatic. Îi ai pe toți în fața dumitale, Montag. Și pe Aristofan, și pe Mahatma Gandhi, și pe Gautama Buddha, și pe Confucius, și pe Thomas Love Peacock, și pe Thomas Jefferson, și pe Lincoln, nu lipsește niciunul.”
Sunt multe lucruri de învățat din această carte. Însă, cred că aspectul pe care Ray Bradbury a ținut să ni-l întipărească bine în minte este următorul: cititul este cel care te învață cu adevărat să gândești pentru tine însuți. Cartea este motorul care pune rotițele gândirii în funcțiune, care ajută la formarea intelectuală. Cartea! Nu media, care are ca scop principal influențarea opiniei publice.
Desigur, atâta timp cât ai învățat să gândești pentru tine însuți, să ai opinii puternice și principii corecte de viață, media nu va reuși să le dărâme. Pentru că tu vei fi cel care filtrează, cel care alege părțile folositoare din ceea ce media pune la dispoziție. Însă totul pornește de la formarea intelectuală a individului.
O altă distopie excepțională, pe care o recomand cu toată încrederea, este O mie nouă sute optzeci şi patru de George Orwell.
Poftă bună la citit!
Dacă ești curios cum ar arăta o redare cinematografică a romanului Fahrenheit 451, vezi aici trailerul filmului apărut în 1966 👇
