Organizația distrusă de copii cu puteri paranormale și nu numai…
Descriere: „La miezul nopții, într-o casă de pe o stradă liniștită din suburbiile orașului Minneapolis, părinții lui Luke Ellis sunt omorâți și el e aruncat într-o mașină. Totul, în mai puțin de două minute. Luke se trezește la Institut, într-o cameră foarte asemănătoare cu cea din casa lui, însă fără ferestre. Dincolo de uși sunt alte uși. Dincolo de uși sunt alți copii cu talente speciale, care au ajuns acolo la fel ca el. În această instituție sinistră, directorul urmărește să amplifice puterile supranaturale ale copiilor, ca ei să devină arme guvernamentale. Pe măsură ce tot mai mulți dispar, Luke își dă seama că trebuie să evadeze. Dar nimeni nu a scăpat vreodată din Institut.”
Senzația pe care o resimt de fiecare dată când încep o carte de-a lui Stephen King este aparte. Zic asta pentru că niciodată nu știu la ce să mă aștept; nicio carte nu seamănă una cu cealaltă. Este un amalgam de emoții, de la neliniște, teamă, angoasă, curiozitate până la o dorință ferventă de a da pagină după pagină, întrucât nerăbdarea de a descoperi încă un colțișor întunecat și, în mod paradoxal, strălucitor al minții lui Stephen King este foarte mare.
„Institutul” se derulează pe două povești narative. În debutul cărții facem cunoștință cu Tim Jamieson, care se află în drum spre New York, după ce a fost obligat să demisioneze din postul de polițist din Sarasota. O serie de mici întâmplări îl aduc pe Tim în localitatea DuPray, un loc destul de sărăcăcios cu vreo 4000 și ceva de locuitori, unde mai toată lumea se cunoaște cu toată lumea.
Deși prima parte, Patrula de noapte, nu se lungește pe mai mult de 60 de pagini, ajungem să cunoaștem o serie de personaje interesante care, la cum îl știm pe maestrul King, vor lua parte, mai devreme sau mai târziu, la această poveste.
Dintre personajele sporadice, două în mod special se fac remarcate, fie prin replici enigmatice, fie prin comportamente bizare. Orfana Annie, o doamnă în vârstă, îi spune la un moment dat lui Tim (aflat într-una dintre patrulele nocturne, pentru că acesta se angajase la secția de poliție din DuPray) să se ferească de bărbații cu mașini negre:
„Haide, du-te la trebile matale, domnu’ J! Păzește-te de bărbații cu mașini negre. George Allman vorbește mereu de ei la radio, știi de unde vin, nu-i așa?”
Iar frizerul local, poreclit Toboșarul Denton îi spune că viața pe care o trăim noi acum nu este reală. Tim nu știe de ce dar nu reușește să și-l scoată din minte pe frizer:
„Știi, Jamieson, deloc nu-i reală viața asta pe care credem că o trăim. E doar un joc de umbre chinezești pe perete. Îți zic cu toată sinceritatea că eu am să mă bucur când se vor stinge luminile, pentru că toate umbrele dispar atunci când se face beznă.”
În partea a doua, Copilul inteligent, facem cunoștință atât cu cel mai interesant personaj, cât și cu niște răufăcători de ultimă speță. Deși cartea aceasta are o cu totul altă atmosferă, nu pot să nu mă gândesc la asemănarea cu Doctor Sleep. Nu într-atât de mult firul narativ dar TK-ul lui Luke mă duce cu gândul la strălucirea lui Dan Torrance și, mai cu prisosință, la aceea a Abrei Stone, despre care știm că posedă cea mai puternică strălucire dintre toate.
Este adevărat că în Institut erau aduși copii speciali cu puteri paranormale. La fel de adevărat este că în Institut erau oameni trufași, ce exploatau puterile copiilor în scopuri mârșave. Dar, o altă putere la fel de impresionantă ca cele supranaturale este optimismul de care dau dovadă acești copii. Iar asta este ceva ce nici un adult nu le-o poate exploata, nici în romanul de față dar nici în viața de zi cu zi. E incredibil cum reușesc copii să își păstreze speranța, chiar și în momente ce par fără de izbândă. Asta este o lecție importantă predată de copii de care ar trebui să ținem cont și după ce am atins pragul maturității, când adultul este acaparat de fel și fel de probleme.
„Luke înțelesese imediat că, deși nici Kalisha, nici Iris și nici George nu erau mai încântați decât el să se afle aici, încercau totuși să-și păstreze optimismul. Cu excepția momentului când pe Iris o copleșiseră emoțiile, toți trei emanaseră o energie tembeluță de genul «hai că nu-i atât de rău».”
Poate că „Institutul” nu este povestea clasică de groază la care se așteaptă cititorul. Nu există oameni posedați de spirite malefice, energii negative și așa mai departe. Este un thriller psihologic, poate genul cel mai horror dintre toate. Acești copii atât de speciali sunt folosiți ca arme guvernamentale pentru a pune capăt vieții unor persoane ce, probabil, e obligatoriu să dispară de pe fața pământului. Dar partea cea mai dureroasă este că trebuie să iei parte, ca cititor, la atacurile psihologice zilnice la care acești copii sunt supuși. Să vezi cum mintea lor specială, care ar putea aduce atât de multe beneficii societății defectuoase, este suptă zi de zi de vipere ce-și îndreaptă veninul către obiectivele lor josnice.
„Însă nimic nu era mai îngrozitor decât gândul la mințile supuse atacurilor necontenite, până când ajungeau parte din roiul de albine.”
Ce rău e să fii considerată nebuna orașului. Așa este considerată Annie Orfana însă noi, ca cititori, știm că există o urmă de adevăr în spusele ei. Când Luke și Annie se întâlnesc pentru prima dată se găsesc clar unele similarități în poveștile celor doi. În urma discuției dintre cei doi Annie îi atrage din nou atenția lui Tim, ba mai degrabă îl avertizează că „oamenii ăia vin în mașini negre”. Dar se știe că oamenii bolnavi psihici au anumite fixații ce le tot repetă, așa că atitudinea circumspectă a lui Tim este de înțeles.
„- Nu mă mir deloc că nu mă crezi. De ce m-aș mira? Sunt nebuna orașului de dinainte de venirea ta aici și, dacă Domnul nu mă ia la el mai repede, am să rămân nebuna orașului și după ce pleci.
– Annie, niciodată…
– Taci! se răsti ea, privindu-l cu îndârjire de sub borul sombreroului. Nu mă deranjează, dar fii atent la mine! Tu zici că eu am inventat povestea asta… dar el mi-a spus-o mie. Băiatul ăla dinăuntru. Acum suntem doi care zicem același lucru, da? Și să nu uiți – oamenii ăia vin în mașini negre.”
Și totuși… Tim nu este un polițist oarecare.
Ultimele 200 de pagini le-am sorbit dintr-o singură înghițitură ca să zic așa. „Institutul” a fost într-adevăr o carte horror dar nu în sensul clasic al cuvântului. Ceea ce face ca acțiunea romanului să fie terifiantă, cel puțin din punctul meu de vedere, este că o organizație la nivel mondial se folosește fără scrupule de niște copii cu abilități speciale pentru a omorî oameni care, spun ei, ar fi dus la extincția omenirii. Nepăsarea și violența cu care angajații Institutului se folosesc de copii sunt strigătoare la cer. Acești monștrii dau dovadă de o așa insensibilitate pentru sufletele acelea inocente încât te face să te gândești că ei sunt cei care ar trebui să dispară de pe fața pământului.
Am savurat fiecare pagină din romanul lui King și chiar dacă poate alți cititori vor zice că acțiunea s-ar fi putut desfășura în mai puțin de 600 de pagini, să nu uităm că fiecare acțiune, oricât de mică, a contribuit la o poveste mare. Sau, cum spune însuși Stephen King (și nu doar o dată) în romanul de față: „Întâmplările minore sunt cele care declanșează marile evenimente.” Istoria ne-a demonstrat-o de atâtea și atâtea ori.
Vezi preț pe Bookzone Vezi preț pe Cărturești
Dacă și tu ești fan al scriitorului Stephen King, vizitează și articolul Cărți Stephen King. Top 5 cărți horror.
Pentru alte recomandări de cărți horror vezi articolul Cărți de groază. Top 5 cele mai bune cărți horror.
