Recenzie „Oliver Twist” de Charles Dickens

O poveste nefericită cu sfârșit optimist

Descriere: „Acum suntem gata să-l abordăm pe Dickens. Suntem gata să-l acceptăm pe Dickens. Suntem gata să ne bucurăm de Dickens. Când am avut de-a face cu Jane Austen, a trebuit să depunem un oarecare efort pentru a ne alătura doamnelor în salon. în cazul lui Dickens, rămânem la masă cu paharul nostru de porto rubiniu. Cu Dickens ne deschidem… Pur şi simplu ne lăsăm în voia glasului său… Dacă nu putem să savurăm literatura, atunci hai să renunţăm la tot şi să ne concentrăm pe benzile desenate, pe filmele video, pe bestsellerurile săptămânii. Dar eu cred că Dickens se va dovedi mai puternic. (Vladimir Nabokov)”

Trebuie să recunosc că am avut un sentiment aparte când am luat în mână pentru prima dată o creație de-a lui Charles Dickens. Probabil pentru că urma să citesc scrierile unuia dintre cei mai mari clasici din câți există. Abia așteptam să descopăr imaginația debordantă a acestui „mai mare” al literaturii clasice. Și cred cu tărie că „Oliver Twist” a fost alegerea potrivită ca primă lectură a lui Charles Dickens.

(Charles Dickens – imagine preluată de pe Wikipedia)

Încă din primele rânduri ne dăm seama că micuțul Oliver nu s-a născut sub o stea norocoasă. Lăsând la o parte locul (un azil de săraci), se pare că nici măcar biata lui mamă nu a reușit să lupte pentru el, să rămână în viață. Astfel, încă de la primele guri de aer micuțul Oliver pornește în viață fără sprijin matern.

„Doctorul i-l așeză în brațe. Ea își lipi cu ardoare buzele reci și albe de fruntea pruncului, își trecu mâinile peste față, se uită răvășită în jur, se cutremură, se lăsă pe spate – și muri.”

Autorul nu se ferește să aducă la cunoștință încă de la început faptul că Oliver va purta cu el toată viața corvoada neșansei: va fi „orfanul dintr-un azil de săraci”, „cal de corvoadă”, „disprețuit de toți și de nimeni căinat”. Încă din primele minute de viață se poate spune că destinul îi este făurit și că aventurile lui Oliver Twist vor cunoaște un drum întortocheat.

Cu toții știm câte ceva despre cum erau orfelinatele în trecut. Dar ironia cu care descrie Charles Dickens locul unde este dus protagonistul nostru te face să disprețuiești și mai mult felul cum erau administrate pe atunci aceste „case de groază”. Pentru că da, acest azil-anexă era ca o casă de groază unde aproximativ 30 de suflete erau nevoite să își ducă traiul sub tirania unei femei în vârstă care își însușea mare parte din suma alocată fiecărui copil. Pe lângă faptul că-i înfometa pe acești copilași și așa bătuți de soartă, când prea mulți se încăpățânau să trăiască, bătrâna găsea metode ca aceștia să moară din cauze „accidentale”.

„Că de fiecare dată când un copil își punea în minte să supraviețuiască, fie și cu cea mai mică porție posibilă din cea mai lungă zeamă posibilă, se întâmpla să-și vâre necuratul coada și, în opt cazuri și jumătate din zece, ba se îmbolnăvea din pricina lipsurilor sau a frigului, ba cădea în foc din pricina neglijenței, ba se sufoca accidental.”

O tristețe profundă poate cuprinde cititorul când Oliver este luat de domnul Bumble de la creșă. Și nu pentru că a petrecut acolo momente fericite, ba din contră. Tristețea vine în urma reacției lui Oliver care, deși își petrecuse 9 ani în acel mediu crud unde a fost înfometat, bătut, pedepsit cu cruzime, a început să plângă sfâșietor. E frapant cum deși a pornit în viață singur și fără sprijin parental, el de abia atunci s-a simțit cu adevărat singur… După 9 ani în care a avut parte oricum de singurătate… Doar că una cu totul diferită pe care sufletul lui frumos de copil poate că nu o conștientizase cu adevărat.

„Și, cu toate acestea, când poarta magherniței se închise în urma lui, izbucni într-un plâns sfâșietor. Cât de sărmani ar fi fost micii lui tovarăși de nefericire pe care îi lăsa acum în urmă, ei fuseseră totuși singurii prieteni pe care îi avusese și, pentru întâia oară, inima lui de copil fu copleșită de sentimentul că a rămas singur în lumea aceasta mare.”

Oare cât de degradantă poate deveni natura omului de ajunge să fie uimit că un biet orfan e în stare să ceară de mâncare pentru că puținul care i se oferă îl lasă înfometat? Cu siguranță și acest domn Limbkins a pățit să nu se sature cu o porție (probabil mult mai mare) de mâncare. Dar acesta n-o fi avut ghinionul de a se naște a nimănui.

„- Domnule Limbkins, vă rog să mă iertați, domnule! Oliver Twist a zis că mai vrea!
Toată lumea tresări. Groaza era întipărită pe chipul tuturor.
– Că mai vrea? făcu domnul Limbkins. Vino-ți în fire, Bumble, și răspunde-mi clar. Înțeleg eu bine că a zis că mai vrea, adică după ce a mâncat cina care i-a fost alocată, conform regulamentului?
– Da, domnule, răspunse Bumble.
– Băiatul acela o să ajungă să atârne în ștreang, spuse domnul cu jiletcă albă. Sunt convins că o să fie spânzurat.”

Confruntarea directă dintre Oliver și Noah reprezintă, pe lângă o dovadă clară de curaj, și un drum de cotitură în viața micului protagonist. Acesta a fost momentul când Oliver a demonstrat că nu mai este un simplu țânc neajutorat și că își poate lua singur apărarea. Pentru el nu a mai contat că oponentul lui era mai mare ca el, mai bine-făcut. În momentul când i-a atins o coardă sensibilă (mama lui), Oliver s-a impus categoric, nelăsându-i drept de apel lașului Noah.

„Cruda insultă față de răposata sa mamă îi făcu sângele să-i fiarbă în vine. Pieptul i se umflă, umerii și spinarea i se îndreptară, ochii începură să arunce flăcări, întreaga sa făptură se schimbă, în timp ce privea de sus la cel laș, pe care îl chinuise atâta și care acum zăcea ghemuit la picioarele lui, pe care îl înfrunta cu o energie necunoscută până atunci.”

Eram abia la pagina 127 dintr-un total de 471 și m-a cuprins deja o mare exasperare. De ce? Pentru că balanța dintre oamenii buni și oamenii răi pe care-i întâlnește Oliver atârnă cu detașare în dreptul celor răi. Nu-i de ajuns că bietul copil este orfan, dar mai are parte și de oameni dezgustători, care sunt în căutarea propriului lor profit, în detrimentul binelui lui Oliver. Mare autor cel care reușește să scoată emoții atât de puternice de la cititori.

Cu siguranță capitolul jafului dintr-un orășel din Shepperton va rămâne în amintirea cititorilor. Și sigur, poate fi și din cauză că Oliver este pus în fața celei mai periculoase acțiuni de până atunci (spargerea unei case). Dar ce mai poate rămâne de asemenea bine-întipărit în mintea cititorului este cât de mizeră poate fi natura unui om. Mă refer aici la „stimatul” domn Sikes. Pe lângă faptul că este un om de nimic ce profită de un copil pentru a organiza spargerea, acesta nu de puține ori îl intimidează pe Oliver, amenințându-l că-l va împușca. Nici prin cap nu-i trece acestuia (căci suflet de unde?) ce urmări pot avea toate acestea asupra unui copil. Un personaj de cea mai joasă speță.

„- Bun, zise hoțul, apucându-l pe Oliver de încheietura mâinii și punându-i țeava pistolului atât de aproape de tâmplă, încât aproape că i-o atinse, moment în care băiatul nu-și putut stăpâni o tresărire. Ei, dacă scoți o vorbă fără să te fi întrebat eu mai întâi, când mergi cu mine pe stradă, glonțul o să-ți zboare creierii până s-apuci să știi ce ți se întâmplă.”

E de admirat când un autor reușește să redea cu atâta exactitate descrierea unui peisaj. Și încă ce peisaj dezolant… E vorba de mahalaua Southwark. Priveliștea atât de sărăcăcioasă pe care o descrie Charles Dickens parcă ți se așterne în fața ochilor cu fiecare detaliu în parte. E clar că ai de-a face cu unul dintre cele mai întunecate, murdare și dărăpănate colțuri ale Londrei. Iar Dickens nu are nicio intenție să ascundă acest lucru.

„Făcându-ți loc cu coatele printre muncitori de cea mai joasă speță, pietrari și cărbunari rămași fără lucru, printre femei nerușinate și copii zdrențăroși, printre mizeriile și gunoaiele aduse de râu, îți croiești cu greu drumul, copleșit de priveliștea și mirosul respingător al ulițelor strâmte […]. Când, în cele din urmă, ajungi în ulițele mai îndepărtate și mai puțin umblate decât acelea pe care tocmai le-ai străbătut, treci pe sub case cu fațadele dărăpănate, stând să se năruiască în stradă, pe lângă ziduri în ruină gata să cadă peste tine, pe lângă coșuri pe jumătate distruse, care stau să se prăbușească, pe lângă ferestre și zăbrele de fier mâncate de rugină și de trecerea timpului – totul arătând paragină și delăsare.”

Trebuie să recunosc că mi-ar fi plăcut ca pasajul prinderii lui Fagin să fie povestit mai cu lux de amănunte și, într-un fel, la fața locului. Nu de alta dar aș fi vrut să fiu „făptașă” la groaza ce pusese stăpânire pe acest borfaș. M-aș fi bucurat și mai mult de justiția după care am tânjit atât de mult. Însă Charles Dickens nu a dezamăgit cu pasajul care a urmat și în care s-a făcut dreptate și în ceea ce-l privește pe criminalul Sikes:

„Clătinându-se pe picioare ca lovit de trăznet, își pierdu echilibrul și se rostogoli peste streașină. Lațul era în jurul gâtului. Se strânse sub greutatea trupului său, întinzându-se ca o coardă de arc, și cu aceeași iuțeală a săgeții care pornește din el, omul se prăbuși de la 35 de picioare înălțime. Se opri brusc, smucit, urmă o zbatere înfiorătoare, după care rămase acolo, spânzurat, încă ținând în mâna încleștată un cuțit.”

Poftă bună la citit!